Jurnal hoinarii din Bucegi

 Jurnal hoinarii din Bucegi

Cantonament Padina,

 

Era prima zi de Pasti si parca nimic nu mai era ca in ceilalti ani – eram cu familia, cu cei dragi, dar gandul meu era in alta parte…….. mult prea departe. Mai aveam cateva ore si urma sa pornesc spre cea mai mare ‘aventura” a anului. Chiar daca, pentru aceasta plecare m-am certat cu aproape toate cunostintele mele, care spuneau ca sunt incostienta si ca am motive suficiente pentru a renunta la acesta plecare – eu simteam altceva. Nesiguranta locului de munca, achizitionarea unei case si problema la genunchi, puteau fi motive serioase, dar nu si pentru mine. De cand am aflat ca se va organiza acest cantomament mi-am dorit sa merg si eu si inca simt si astazi ca am facut bine.

Dupa ce am verificat bagajul de o mie de ori, era timpul sa plecam la drum. Spre Padina am mers (Florin, Paula si eu) cu masina cumnatului meu si am fost insotiti de Cristina (sora mea) si de Alexia (nepoata mea de 3 anisori). Am ales ruta Snagov-Targoviste-Padina – ne dadeam seama ca nu am mai fost niciodata in Padina, nu stiam exact ce ne asteapta. Pana in localitatea Glod totul a decurs normal, de acolo a inceput aventura noastra. Am intrat in localitatea Glod, unde din cate am vazut noi, populatia era intr-o proportie foarte mare alcatuita din familii de romi. Ne-am dat seama imediat ca nu este o foarte buna alegere sa oprim aici, nici macar ca sa intrebam care este drumul corect spre Sanatoriu. Am ajuns la Santoriu si de acolo am pornit pe un drum forestier de 29 km spre Padina. Acest drum ni s-a parut a fi unul dintre cele mai lungi, parcurse de noi vreodata, si asta , deoarece masina cu care noi plecasem la drum era o Nubira - destul de joasa cu care inaintam foarte greu. Drumul destul de greu, Alexia, care deja incepuse sa-si piarda rabdarea cu noi, nesiguranta faptului ca drumul era cel corect, au facut sa se asterne asupra noastra o stare de nervozitate, de incertitudine. Cand am ajuns in dreptul lacului Bolboci am observat masina lui Vampy in fata nostra. Cea ce simtisem inainte cu 5 minute, se risipise instantaneau, lasand loc unei stari de bine …….. Suntem pe drumul cel bun !!!!!!!!!!!!!.

In sfarsit ajungem la cabana Diana. Ducem bagajele in cabana, ne luam la revedere de la Vali, Cristina si Alexia si incercam sa dam o mana de ajutor la caratul mancarii si al echipamentelor in cabana. Dupa ce am terminat si ne-am linistit cu toti, am avut cateva minute de respiro. La un moment dat, am auzit pe hol numele meu: “Iuliana Pavel. Era vocea lui Narcis, care incerca sa caute pe o lista, camera unde stateam eu. Era clar, eram cu el in echipa. Mai apoi, am aflat ca echipa noastra (echipa numarul 1) era formata din Narcis (capitan), Gina, Georgiana, George si eu. Pe Narcis il remarcasem in aplicatia “Valea lui Stan” si sincer, ma asteptam sa fie unul dintre cei 5 capitani, deoarece in acea aplicatie se comportase ca un adevarat camarad, facand o munca aproape titanica sa ajute instructorii sa ne scoata pe toti teferi din canion. Pe Gina cine nu o cunoaste… Este cea mai vesela persoana pe care eu am cunoscut-o… si cea mai populara. Pe Georgiana am remarcat-o deabia in Parcul Cismigiu, am mers impreuna de la Universitate spre locul de intalnire … nu aveam o parere foarte clara despre ea, dar nici ceva sa nu-mi placa Cu siguranta aveam 7 zile, timp in care puteam sa o cunosc mai bine. Pe George l-am vazut pentru prima data la Calimanesti – Caciulata, unde a fost formidabil, impreuna cu tatal sau. …Eram bucuroasa… imi placea echipa. Am inteles in mare si de ce suntem impartiti astfel: George a mai fost in cantomament si anul trecut si stia ce se va intampla, Narcis este un om foarte bun, apreciat de catre instructori si mai ales de catre Vampy. Parerea mea este ca, ei au fost alesi primii, sa faca parte din acesta echipa, unde s-au mai adaugat 3 fete ca sa echilibreze lucrurile. In toate aplicatile de pana acum, eu am mers in fata, deoarece conditia mea fizica nu era tocmai cea dorita. Echipa lui Narcis, este echipa nr.1 – deci……. locul meu era aici, pentru a merge in contiunare in fata, dar de data aceasta alaturi de echipa mea.

Dupa o mica sedinta, in care ni s-au prezentat capitani si membrii echipelor, am fost lasati sa ne odihnim sau sa ajutam echipa numarul 4, care era de serviciu la bucatarie. Pentru ca din acesata echipa facea parte fratele meu, Florin si pentru ca el lucrase de noapte si nu avusese timp sa se odihneasca, am hotarat sa-l inlocuiesc eu. Am ajutat echipa de la bucatarie sa faca mancare (piure cu pulpe la gratar) si sa aseze lucrurile in bucatarie si in beci.

Dupa ce am servit masa, ne-am intalnit cu toti ( Narcis, Gina, Georgiana, George si eu) in camera mea undea am hotarat numele echipei si am schitat pe un caiet forma steagului. Primul pas il facusem, avem un nume: “Hoinarii din Bucegi “. Pentru ca la mine in camera spatiul era destul de mic, am decis sa mergem in sala de mese, sa realizam si steagul. Nu a fost greu – Gina e chiar “meseriasa” la desenat. Am ajutat si noi, dar a fost clar ………….era domeniul ei. Asa cum am auzit-o si pe Georgiana spunand, seara s-a terminat fara cantare. Sincer, eu nu-mi mai aduc aminte unde era Vampy. ….. Aceasta a fost prima zi de cantomament…….. ups …. Am uitat sa amintesc ceva , la inceputul povestiri mele, am mentionat faptul ca am verificat bagajul de o mie de ori inainte sa plec, probabil trebuia sa-l verific de o miei si una de ori , poate asa imi luam si geaca din cuier.

 

Ziua a doua (Marti)

 

Din cate imi aduc eu aminte, trezirea s-a dat la ora 8:00, de catre Soie si am facut incalzirea cu Marius, care a fost cu totul speciala, ne-a invatat miscarii noi, care au adus hohote de ras. Dupa inviorare, am fost sa luam micul dejun, pregatit tot de echipa nr. 4. Am incercat sa le dau o mana de ajutor, asa cum facusem si seara, dar de data aceasta nu mai aveau nevoie. Aveau totul sub control. Dupa micul dejun am prezentat steagurile si numele echipelor si modul in care noi am ales aceste nume. S-au dat si geno, celor care nu aveau flueir sau legitimatie. Imi aduc aminte, ca Florin, a facut geno pentru Gina, care nu avea fluier la ea, l-a primit in ultimul moment pe-a lui. Dupa aceasta mica ceremonie, am fost lasati jumatatea de ora sa ne odihnim, dupa care am invatat de la GMK, sa facem noduri. Mai facusem noduri, in aplicatia de la Voinea, dar de data aceasta, parca era altceva ……. incepeam sa aprofundam. In timp ce noi am invatat sa facem noduri: Teo, Ioana si Vampy ne-au organizat un traseu de orientare. Dupa atelierul cu nodurile, am fost impartiti in doua: au fost echipe trimise direct la orientare si noi impreuna cu echipa lui Cezar am fost trimisi la primul ajutor cu GMK si Elena. La primul ajutor, imi aduc aminte ca am fost “praf”, lucru care l-a enervat putin…putin mai mult pe GMK, mai ales ca unii dintre noi au fost la cursurile lui de prim ajutor. Dupa ce, in sfarsit am inteles, care sunt pasii ce trebuiesc respectati, atuci cand avem de-a face cu o persoana ranita, am fost lasati sa plecam spre orientare. Traseul de orientare, l-am facut cu Gina (nu am reusit sa lucram in echipa, ceea ce ne-a costat destul de mult). Am scos un timp de 13 min. A fost unul dintre cei mai slabi timpi realizati. Imi amintesc ca Narcis a facut traseul impreuna cu Cezar, deoarece ambele echipe erau impare. Ei au scos cel mai bun timp, 6 min. – Adevarati capitani - . George si Georgiana au lucrat impreuna, ei s-au descurcat mult mai bine – 8 min. (sau asa imi aduc eu aminte).

Dupa masa de pranz, care a fost delicioasa ( ciorba de pui si tocanita de cartofi cu carne de porc), am fost anuntati ca avem 45 min. ca sa ne pregatim pentru Pestera Ialomicioara. Pentru noi, era destul de usor, nu aveam decat sa ne pregatim rucsacul, care nu necesitata atat de mult timp, dar pentru echipa de la bucatarie situatia statea altfel (ei trebuiau sa faca si curatenie). Pentru a-i ajuta, am scuturat mesele si am maturat prin sala. Sincer, doar jumatate din sala, deoarece timpul s-a scurs destul de repede.

Traseul pana la Pestera nu a fost unul greu, dar totusi plin de evenimente. Imi aduc aminte ca GMK, Soie si Fane conduceau monomul si pentru cateva minute, au uitat sa se mai uite si in spate, pentru a se asigura ca toata lumea merge in monom, ceea ce le-au adus 20 de geno, din partea lui Vampy. Pentru ca ne-am bucurat de situatie, pana la urma am sfarsit in a face impreuna cu ei, cele 20 de geno. Am incercat sa mergem la grota, care se afla in vecinatatea pesterii (mai exact in drum spre ea) dar, din pacate, drumul era mult prea abrupt si plin cu portiuni de gheata, hotarandu-se astfel sa renuntam. Singurele persone care au ajuns acolo fiind: Gina, George, Narcis si Fane (cred).

Am ajuns la Pestera si am hotarat sa intram, folosindu-ne doar de lumina frontalelor noastre. Pestera este destul de ciudata, de la inceput nu am inteles de ce se urca pentru a intra in primul nivel…… Oricum, a fost o experienta foarte frumoasa. Baietii ne-au ajutat sa intram si intr-o zona neamenajata, unde turistii nu au acces. Sincer, la inceput mi-a fost teama, nu era atat de usor sa treci prin aceea zona, dar cred ca cele 6 aplicatii la care am participat m-au facut sa am atata incredere in Vampy si ceilalti baieti, ca acum, decat executam ceea ce ei imi spuneau sa fac. Cred ca aici trebuie sa ii multumesc lui Fane si lui Cosmin, pentru ajutorul acordat in partea cea mai grea a traseului (stiti voi ce spun  ). Multumesc frumos, inca o data!!!

Am incerat sa intram si in “Fundul Pesterii “, dar Vampy a considerat ca este destul de periculos. Imi aduc aminte ca au intrat doar cei care erau de serviciu la bucatarie (Claudia, Bogdan, Diana, Roxana, Cristina).

De la pestera am plecat direct spre cabana, condusi de catre Ioana.

Din timpul mesei imi aduc aminte ca, de la echipa Steaua Calatrului, lipsea de la masa Iulia, care a fost “oligata “sa vina si sa se aseze cu noi la masa. Dupa ce am mancat, ne-am strans in fata semineului, unde Vampy ne-a spus legende despre Bucegi si despre Pestera Ialomicioara, pe care tocmai o vizitasem. Eram atat de adormiti, incat singurul lucrul pe care il doream, era sa mergem la culcare. Dupa numai 5 minute de povestit, ne-am trezit cu totii, facand ochii mari, la ceea ce tocmai ne povestea Vampy. Se spune ca muntele unde se afla Pestera, are denumirea de muntele Batrana si vine de la o femeie in varsta, care si-a pierdut cei trei copii in aceasta pestera. Legenda spune ca, batrana, dupa moartea copiilor, a blestemat Pestera si ca, de atunci, ea o bantuie. Nu cred ca am fost intr-un fel “ miscati “ de acesta legenda, pana cand, Vampy a inceput sa povesteasca, patanii adevarate, traite de el sau de cunostinte de-a lui. Sunt sigura ca, daca cunosteam aceste povesti inainte, nu intram in pestera nici macar legata. Nu stiu de ce, dar cred ca nu eram singura. Nu am inteles, nici in seara aceea si nici macar acum, dupa atatea zile, cum au putut inra baietii (cei care cunosteau legendele) si mai ales Vampy. Chiar au facut lucrul acesta pentru noi ……….

Intr-un tarziu, pe la ora 02:00 am plecat cu toti la culcare, a doua zi ne astepta un traseu destul de greu: Padina – Varful Omu.

 

Ziua a treia (Miercuri)

 

Ca sa fim odihniti, pentru traseul stabilit, trezirea in ziua de miercuri, a fost la ora 10:00. Cu toate ca am dormit 8 h, nu toti am reusit sa iesim din cabana in timpul stabilit de Soie, ceea ce a costat echipa – 25 de puncte penalizare. Pe care binenteles le-a acumultat Gina  (serios vorbind, chiar a avut o problema). Dupa ce am facut incalzirea cu Marius, a fost randul echipei Dianei, sa ne astepte cu micul dejun. Deoarce vremea se schimbase considerabil, s-a hotarat sa se amane traseul, pentru ziua urmatoare. Pentru a nu pierde ziua, am plecat in apropierea cabanei, mai exact la “Bolovanul prostului “, unde baietii ne-au amenajat doua trasee de escalada pe stanca si imediat langa, tiroliana. Am incercat sa ne depasim frica si sa escaladam aceea stanca. Unii dintre noi, chiar au reusit si intr-un timp destul de bun. Dupa ce am petrecut aproape o zi privind la ceilalti colegi, cum se catara sau cum se dau cu tiroliana, pe la ora 19:00 eram gata de plecare spre cabana. In acea zi, s-a plecat pe echipe. Eram parca prea nerabdatori sa ajungem in cabana, ceea ce ne-a facut sa uitam de ceilalti.

Cand am ajuns in cabana, toata lumea se “batea’ sa intre la dus. Eu am avut putin noroc, cand am ajuns eu, ii venise randul lui Florin, asa ca am facut cu el dus. Dupa ceva timp, i-am auzit pe hol pe baieti, care tocmai se intorceau. Lor, le-a luat mai mult timp, au stat sa adune echipamentul. In timpul mesei, am simtit o anumita tensiune din partea instructorilor si mai ales din partea lui Vampy. Facusem ceva gresit …era clar ca erau suparati pe noi. Imi amintesc ca, am fost lasati aproximativ jumatate de ora singuri, langa semineu. Senzatia pe care eu o aveam, cu privire la faptul ca instructorii erau suparati pe noi, o avea si Domnul Lazar, care ne-a rugat ca atunci cand se intorc instructorii, in semn de respect, sa ne asezam pe echipe. Ceea ce banuiam, s-a adeverit, instructorii erau suparati pe noi. Cred totusi, ca gestul nostru i-au surprins. Ni s-a mai explicat, inca o data, ceea ce semnifica pentru ei steagul ATGR-ului si munca lor pentru noi si ceea ce vroiau ei sa ne trasmita. Dupa portia de cearta, bine meritata, Soie a facut un gest care consider ca ne-a marcat pe toti. Ne-a inmanat fiecaruia tricolorul nostru, al tuturor romanilor. Cum am auzit spunandu-se, nu cred ca au mai fost atat de nuantate, pentru noi, cele trei culori, asa cum au fost in aceea seara. Cred ca am avut de invatat cu toti din acea cearta.

Seara s-a terminat, la gura semineului cantand impreuna cu Vampy, cantece de munte si mancand compot.

Am uitat sa adaug ca, cei care au primit puncte penalizare, au facut geno (un punct penalizare, insemna 10 geno) pentru a le recupera. Gina a facut 250 geno, ea primise 25 puncte de penalizare.

P.S: Credeam noi ca seara se terminase in fata semineului, de fapt pe la ora 02:00, s-a dat alarma si am fost chemati in fata cabanei cu tot echipamentul de supravietuirie. Din fericire, alarma era falsa, controlandu-se doar echipamentul. Pentru ca toti aveam cele cerute la noi, in maxim jumatate de ora, eram lasati sa plecam la culcare.

 

A patra zi (Joi)

 

Trezirea a fost, din cate imi aduc eu aminte, la ora 7:30. Dupa deja cunoscuta inviorare alaturi de Marius si de Soie, am luat micul dejun pregatit de catre echipa lui Cezar (Madalina, Calutu’, Catalin si Delia). Pentru ca vremea era de partea noastra, s-a hotarat sa plecam pe traseul mult asteptat: Padina- Babele- Varful Omu.

Vampy, Ioana si Petre au plecat inaintea noastra, noi urmand sa plecam impreuna cu ceilalti baieti. Pentru ca Narcis a sarit in ajutorul Dianei, careia nu i se mai inchidea usa si Gina ……. sincer nu stiu unde era, a trebuit sa executam 40 de geno, pe care Soie le-a aplicat echipei noastre, drept pedeapsa.

Am plecat la drum, pe semnul cruce albastra, cu Soie si Teo, cap de monom. Drumul nu era atat de greu, dar oricum anevoios. Prima oprire am facut-o in dreptul Pesterii Ialomicioara. Acolo am stat 5 minute, pentru a ne trage spfletul si a bea putina apa. Dupa ce am trecut si de Hotelul Pestera, pe dreapta in sensul de mers al nostru, drumul a inceput sa devina din ce in ce mai greu (urcam o panta destul de mare). Pe drum, Iuliei i s-a facut rau , fiind nevoit Fane sa se intoarca la Cabana cu ea. Dupa o perioada foarte mare de timp si cred ca dupa ce i-am intins nervii la maxim lui Marius (maturica monomului ) in sfarsit am ajuns si eu la Cabana Babele. S-a hotarat ca aici sa luam pranzul (aveam produse luate de la cabana) si sa mancam si o ciorbita calda. Nu cred ca trecuse 10 min., de cand am ajus noi la cabana si deja Fane ne ajunse-se din urma.

Dupa masa am facut poze cu cele 5 babe (sau cel putin eu si Elena, deoarece la ultima baba a avut Gina grija sa ne pozeze in ipostaze, nu tocmai decente). De la Cabana Babele am plecat pe traseul “dunga galbena” spre Varful Omu. Pentru a invata cum sa trecem printr-o zona de avalansa, instructorii au hotarat sa ne treaca prin doua zone de acest gen. Cu cat inaintam mai mult, cu atat pericolul de avalansa crestea. S-a hotarat ca este mult prea periculos sa ajungem pe varful Omu si ca ar fi mai bine sa ne intoarcem la Cabana. Drumul de intors a fost Valea Obarsiei. Dar pentru a ajunge acolo mai avem de trecut doua obstacole (doua zone de avalansa, una mai periculoasa decat cealalta). De prima zona am trecut relativ usor, dar la a doua cand am realizat pericolul, inghetasem efectiv. Eu una, recunosc, in cei 300 de m pe care trebuiam sa-i parcurgem, pana ajungem la zona sigura, m-am rugat intr-una. Cand am ajuns in dreptul lui Vampy, am vazut ca fuma, era pentru prima data cand il vedeam fumand pe traseu…mai mult decat atat ne-a pus sa ne inchinam…spunandu-ne ca azi”am murit si am inviat”…subliniindu-ne in acest fel, inca o data pericolul prin care am trecut…

Dupa ce am trecut cu toti de acea zona periculoasa si ne-am revenit, am plecat din nou la drum, de data aceasta pe traseul dunga albastra. Din cauza oboselei, a emotilor pe care le traisem, drumul spre casa a fost unul foarte lung. Am ajuns in cabana in jurul orei 22:00. Inaintea de a fi lasati sa intram in cabana, am avut parte de inca o cearta. Se pare ca au fost personae, care nu au constientizat pericolul real in care ne aflam in acele zone de avalansa. Sincer, nu am inteles cu totul motivul acelei certe. GMK, ne certa pentru modul in care ne-am comportat si Vampy ne felicita la sfarsit, pentru traseul parcurs.

In acea seara, aveam doi invitati de seama: Alex si Titusi (cei mai buni alpinisiti din federatie) care venisera, special pentru noi, ca sa ne invete tehnici de escaladare a unei stanci.

Dupa masa pregatita de echipa Alinei (Paula, Silviu, Roxana, Ioana si Petre) am ascultat cantece de munte cantate de Vampy si de cei doi (Titusi si Alex) pana in noapte tarziu.

 

Ziua a cincea (Vineri)

 

Trezirea a fost data de catre Soie, la ora 8:30. De data aceasta, Marius doar ne-a acompaniat la inviorare, responsabila cu aceasta fiind Teo. Dupa inviorare, ne-am aliniat in fata cabanei. Nimeni nu stia, care era acum motivul. GMK, dorea sa ne vorbeasca. Vroia sa-si ceara scuze pentru cearta de seara trecuta. Nu era corect sa fim cu totii bagati in aceasi oala. Oricum, de apreciat gestul.

Dupa micul dejun, am plecat spre stanca Prostului. Acesta era locul unde Alex si Titusi aveau sa ne impartaseasca din secretele lor cu privire la escaladarea unei stancii. Traseul pana la stanca Prostului l-am parcurs singuri, si pentru ca deja ii suparasem pe instructori de doua ori, am hotart sa mergem asa cum ei ne-au invatat, in monom, pe partea stanga a drumului. Cand am ajuns la locul stabilit, se vedea pe fata celor 6 instructori, multumirea. In sfarsit, ne comportam asa cum ei ne-au invatat. Ziua de vineri am petrecut-o in compania celor doi alpinisti, incercand sa invatam cat mai multe de la ei.

Pe la ora 19:00, toti incercasem sa escaladam stanca sau sa invatam cel mai corect mod de a face rapel. Am plecat spre cabana si de data aceasta singuri, instructorii ramanand sa stranga echipamentul. Cand am ajuns in dreptul cabanei, l-am chemat pe Vampy, pe motiv ca dorim sa-i spunem ceva. De fapt vroiam sa-l salutam, cu salautul clubului: Hai daram, daram, daram. Dupa parerea mea, a fost foarte impresionat de acest gest.

Dupa masa de pranz, care s-a luat de fapt pe la ora 21:00, am fost lasati sa ne odihnim. Cu totii, avem impresia ca se intampla ceva. Instructorii parca erau mai bine imbracati decat in alte seri. Presimteam parca, ca aceea era seara aleasa pentru supravieturire. Nu ne-am inselat, la ora 22:30 (cred) s-a dat alarma. Toata lumea era afara, pregatita. Pentru ca baietii vroiau sa flimeze reactia noastra, si noi nu le-am dat nicio sansa, am fost trimisi in camere, dupa care s-a mai dat inca o data alarma. Pentru ca am recunoscut ca nu suntem tocmai pregatiti pentru o astfel de noapte: eu, Claudia, Cristina (cred) a trebuit sa facem in fata tuturor 20 de geno. Dar oricum, ni s-a multumit pentru curaj si sinceritate. Dupa ce toata lumea, a fost pregatita, am pornit in monom spre o locatie pe care nimeni nu o cunostea. Cu stupoare, ne-am dat seama ca, locatia unde aveam sa ne petrecem noaptea, nu se afla departe de cabana si ca de fapt ne era cunoscuta, trecusem pe acolo de mai multe ori in cantomanent. Dupa ce ne-am ales locul in care ne vom face adapostul si am primit ok-ul pentru acesta, am inceput … sa-l facem. Ceea ce la inceput parea atat de usor, acum parea aproape imposibil. Sapatul in zapada nu era tocmai asa usor. Pentru inceput ne-am impartit in doua: Gina, Georgiana si cu mine, ne-am dus sa culegem cetina iar baietii: Narcis si George au ramas sa sape in zapada. La strans de cetina am avut noroc cu Florin si Cezar. Am hotarat sa strangem impreuna si mai apoi sa impartim frateste. Incepusem sa ne dam seama ca, fara ajutor, ne va fi foarte greu, sa facem adapostul. Era deja foarte tarziu si noi eram deprte de a finaliza realizarea adapostului. Frigul de afara, apa care ne tot intra in bocanci, oboseala acumulata in cantonament, au facut sa se asterene printre noi o stare de nervozitate. Eram foarte obositi………. Deabia, dupa ce am terminat de facut adapostul, ne-am mai revenit. Eram mandrii, reusisem intr-un sfarsit sa ne face adapostul. Noi, fetele am pregatit masa, iar baieti s-au chinuit sa aprinda focul in fata adapostului. Dupa ce am mancat, eu m-am bagat in sacul de dormit. Chiar daca inghetasem practic, vroiam sa experimentez dormitul in zapada. O data bagata in sacul de dormit, am adormit. Imi aduc aminte ca, m-a trezit rasul colegilor mei de echipa, care intr-un sfarsit, intrasera si ei la somn.

 

Ziua a sasea (Samabta)

 

Pentru echipa noastra, trezirea s-a dat la ora 7:00. Atunci am aflat ca, Narcis nu dormise toata noapte, stand de planton cu Mama Jeni si Cristina. Isi sacrificase somnul, pentru siguranta noastra, a tuturor. Zona in care ne-am facut noi adaposturile, este o zona frecventata de catre ursi. Jos palaria in fata lor.

In dimineata aceia, am plecat spre cabana singuri. Aveam misiunea de a le pregati tuturor micul dejun. Nu a fost greu. O data ce ne-am impartit sarcinile, totul a mers de la sine. Pentru ca vroiam sa le facem tuturor o surpriza, am decis ca sa facem la micul dejul si paine prajita. Super idee, a avut un mare success.

Dupa micul dejun, celelalete echipe au participat la o actiune de ecologizare.

La aceasta actiune au participa si Administratia Parcului Bucegi. Dupa aceasta actiune, am fost chemati cu toti in sala de mese, unde ni s-a dat un test de cultura generala. Testul cuprindea intrebari despre locurile pe care le vizitasem in cantomament. Facand o munca de echipa, ne-am descurcat destul de bine (nu cred ca am avut mai mult de 2 greseli). Dupa acest test, i-a venit randul lui GMK sa ne controleze la trusa de prim-ajutor. Si aici ne-am descurcat destul de bine. Din cate imi aduc eu aminte, nu aveam cu noi spirt, in rest eram bine dotati. Credeam ca am scapat si ca o sa putem pleca in bucatarie pentru a pregatii masa de pranz. Dar surpriza, mai aveam de trecut un test. De data acesta, mult mai greu (sau cel putin noua asa ni s-a parut). Testul cuprindea intrebari legate de toate locurile pe care noi le-am vizitat in aplicatii. Ne-am descurcat, nu asa de bine ca si la primul…… asta e, acum stim raspunsurile.

Dupa ce am terminta testele, echipa noastra s-a reintors in bucatarie. Aveam 45 min sa pregatim pranzul (ciorbita de perisoare si omleta). Pentru ca aceea seara era cu totul speciala, baietii cumparasera o oaie care trebuia sa fie pregatita. Pentru ca, lucrurile incepusera sa se aglomereze in bucatarie, cred ca ne-a luat mult mai mult timp, sa pregatim masa. Probabil a meritat, au fost foarte multe persoane care au cerut si a doua portie de ciorba. Am uitat sa multumim, pentru ajutorul acordat in bucatariei, Ioanei, care a fost alaturi de noi tot timpul.

Chiar daca, echipa noastra era responsabila cu serviciul la bucatarie pana la pranz, s-a hotarat ca tot noi sa facem si cina. De data asta, lucrurile erau mai complicate, la cina se aseptau peste 60 persoane (noi si cativa colegi din club). Pentru cina, trebuia sa pregatim 85 de fripturi de porc, oaia la ciaun si cartofiori prajiti. Cu friptura si cu oaia lucrurile au fost mai usoare, ceea ce ne-a dat foarte mult de furca au fost cartofiori, care erau mult prea multi si pe care nu prea aveam unde sa-i prajim (erau doar doua tighai, in care nu intrau foarte multi cartofi). Pana la urma am fost nevoiti sa renuntam la cartofi si am servit doar friptura de porc, friptura de oaie cu castraveciori murati.

Dupa ce am mancat, ne-am adunat toate echipele si am hotarat sa unim steagurile si sa aratam acest lucru instructorilor. Cred ca, a fost un moment foarte emotionat pentru toti. Imi aduc aminte ca, pentru prima data Vampy a ramas fara cuvinte si pentru ca n-a mai stiut ce sa ne spuna, drept raspuns, ne-a cantat imnul ATGR-ului. Foarte frumos ………, foarte emotionant……… aproape toata lumea plangea ….. Nu stiu daca sunt in stare sa astern pe aceasa foaie, exact ce s-a intamplat in acele momente………. De neuitat…….

Dupa aceste momente incarcate de atatea emotii, ne-am strans in fata semineului unde baietii (Dan, Vampy si Radu) ne-au incantat cu cantece de munte.

Ceea ce nu toata lumea stie, este faptul ca unii dintre noi au avut placerea sa ascultam”legendele” lui Soie. Super tare ……. Consider ca va este dator, voua, celor care ati fost mai putin norocaosi si nu le-ati auzit. Le voi mentiona, pentru a sti ce ar trebui sa vi se povesteasca: Legenda bacnotei de 2000 ; Legenda ursului cu ochi caprui   ; Povestirea cu homosexualul; Povestirea cu vizita facuta de catre colega mamei; Povestirea cu asa zisa alarma din cantonametul lui etc. ( nu stiu daca am omis ceva ).

Dupa portia de ras, acordata de catre Soie, intr-un tarziu am plecat cu totii la culcare.

Ziua a saptea (duminica)

Consider ca, a fost una dintre cele mai grele zile. Trebuia sa plecam. Nu ne venea sa credem ca totul se sfarsise, ca cele 7 zile se terminasera……. Florin, Paula si eu ar fi trebuit sa mergem cu prietenul Paulei care venea sa ne ia la ora 8:00. La ora 8:00 …….. mi se parea, de-a dreptul enervanta ora, ceilalti planuiau sa plece dupa ora 14:00, urma ca noi sa pierdem cateva ore de cantomament. Eu una nu am putut fi de acord cu asta. Dupa o cearta cu Florin, am hotart ca mai bine traversez muntele, decat sa plecam la ora aceia. Cand ne-am trezit de dimineata si am observat ca situatia nu era tocmai in regula, ca eram in total 9 persoane care nu aveam cu ce sa ne intoarcem, nu mai eram sigura ca procedasem bine. Intr-un tarziu am aflat ca, prietenul Paulei (cel care trebuia sa vina la ora 8:00), a facut accident cu masina si a trebuit sa se intoarca inapoi in Bucuresti. Am avut eu vreo influenta, cu faptul ca mi-am dorit sa plec impreuna cu ceilalti? ………

Sentimentul ca am prea solicitat masinile colegilor, nu era tocmai unul foarte placut ….. Dar ce era sa mai fac? …….

Dupa micul dejun, pregatit de echipa Steaua Calatorului, ne-am adunat cu toti, pentru ultima oara, in sala de mese, unde am dat fluierul de sfarsit de cantonament. Inca un moment incarcat cu emotii……

Pana la urma, ne-am descurcat cu tonele de bagaje pe care le aveam la noi. Solutia noastra a fost, Mama Jeni, care venise cu o masina de teren si in care au incaput aproape toate bagajele si echipamentul baietilor. Dupa repartizarea fiecaruia in cate-o masina si o mica sedinta in care s-a hotarat modul de plecare, in sfarsit ne-am luat ramas bun de la Padina si de la momentele petrecute in acest colt de munte ……

Echipa noastra, a fost repartizata astfel in masini: Gina si George in masina Claudiei ( Balama mai exact); Narcis in masina lui Mike, Georgiana in masina Madalinei si eu in masina lui Silviu. Fiecare masina avea o statie de emisie –receptie si o sarcina: trebuia sa avem grija de masina din spatele nostru (Balama in cazul nostru). Sincer, la inceput eu am crezut ca vom parcurge drumul spre Moreieni mai mult pe jos, dar nu a fost asa, am avut noroc. Dupa aproape 3 ore de mers pe drumul forestier am ajuns in sfarsit la Moreini, unde soferii au luat o pauza. Acolo am decis, ca nu poate fi acela sfarsitul cantonamentului si ca ar trebuii sa mai facem o iesire (poate de data aceasta avem noroc si facem si focul de tabara).

In drum spre Bucuresti, am discutat, am povestit lucruri petrecute impreuna, lucruri personale, cu alte cuvinte am inceput sa ne cunoastem mai bine. In masina lui Silviu, eram: Calutu’, Diana, Bogdan si eu, persoane minuante, de la care poti sa inveti lucruri noi.

Destinatia finala, in Bucuresti, a fost in zona Piata Muncii (acasa la Vampy), de unde ne-am recuperat bagajele si ne am luat ramas bun de la ceilalti. Era clar…….. Cantonamentul chiar se terminase ……, chit ca ne placea sau nu, acest lucru.

 

Ziua a opta (Luni)

 

Cred ca a fost cea mai grea zi. Eu personal m-am trezit in jurul orei 8:00, fara sa am habar ce aveam sa fac in ziua ce abia incepuse. Imi luasem inca o zi de concediu, ca sa ma odihnesc ………….. dar nu asta vroiam. Vroiam sa fiu inca in Padina, sa ascult fluierul lui Soie, dandu-ne trezirea, vroiam sa fac incalzirea cu Marius, vroiam sa fiu acolo……

Aproape nu am facut nimic toata ziua, am citit doar mesajele colegilor de pe grup. Nici macar, nu am fost in stare sa raspund la mesaje ……… Era mult prea mult pentru mine. Am povestit, tuturor prietelilor despre cantonamentul care tocmai se sfarsise ……. sincera sa fiu si acum inca mai povestesc.

 

Ziua a noua (Marti )

 

Parca era din ce in ce mai greu. Relitatea se asternea asupra mea. Era clar, cantomamentul se terminase si eu trebuia sa inteleg acest lucru…. Dar nu puteam…… o parte din mine ramasese acolo …. Si nu o mai puteam recupera …… Totusi ceva era mai bine decat ziua trecuta, urma se ne intalnim in club Maya, lucru care ma inveselea.

Am ajuns in club Maya in jurul orei 20:00. Eram uimita, ceva se schimbase. Mi-a luat destul de mult, sa-mi dau seama ce……. Eram aceiasi, se shimbase doar imbracamintea pe care o aveam si lucrurile care ne inconjurau. Pantofi cu toc, imbracamintea office, accesoriile, coafurile mult mai selecte, au luat locul bocancilor, parazapezilor si imbracamintii sport cu care ne obisnuisem. Ciudata senzatie…….Oricum, inca o data, am petrecut o seara minunata in care ne-am adus aminte de ceea ce am trait impreuna in cantonament. Am discutat despre planurile clubului, despre cum am putea sa ne implicam si noi…….. Seara s-a terminat tarziu, in jurul orei 02:00, dupa ce, Vampy ne-a mai incantat, inca o data, cu cantece de munte.

Multumim, inca o data, pentru clipele minunate petrecute impreuna si pentru tot ce ne-ati invatat. Speram ca peste ani, sa fiti mandri ca, ne-ati fost instructori.

 

Cu multumiri, inca o data, pentru: Ioana, Teo, Fane, Soie, GMK si nu in ultimul rand lui Vampy. Hai daram, daram, daram!!! Mereu imperuna in monom, pe vecie.

Speram ca, acesta va fi doar inceputul.

 

15.04.2010, Scris de Iuliana Pavel