Creasta Craiului, lupta si liliacul

 

Creasta Craiului, lupta si liliacul

 

Sambata seara pe la 10, dupa o tura de 17 ore in muntii Piatra Craiului, daca m-ai fi intrebat de mai vreau sa urc pe munte ti-as fi jurat ca nu o sa mai urc niciodata si te-as fi rugat sa nu mai pomenesti cuvantul. Acum cand incerc sa insir fila de poveste digitala, sezand comod in credinciosul meu pat (am febra musculara pana si la gat si ma dor toate de parca m-ar fi calcat o cireada de trenuri din Gara de Nord, cu locomotiva cu tot) dupa ce am iesit din starea de soc, am petrecut o zi banala in capitala si am analizat la rece ce s-a intamplat, imi dau seama ca am avut parte de una dintre cele mai cutezatoare aventuri din viata mea.

 

Arcadele Craiului

 

Aventura care se bate cot la cot cu manevratul unui monstru de Formula Renault, cu D.D prin padure in doua roti sau vaslitul caicului pe Arges. Si nu numai ca am avut parte de o aventura la extrem dar am avut parte si de un test psihic si fizic cu mine insumi, cu rezultate negative si concluzii idem – sunt mai slaba de fire decat mai credeam, nu sunt asa puternica cum mi-as dori si daca ma cuprinde panica nu ma pot stapani. Am de lucrat cu mine serios pe partea asta. Dar sa trecem la introducere.

 

Arhitectura de Crai

 

Vineri seara, la invitatia lui Mihai de la ATGR (caruia ii multumesc enorm mult pentru ca m-a dadacit la coborare si a avut rabdare cu mine in momentele grele in care pana si eu as fi renuntat la mine) am plecat spre Saticu de Sus cu destinatia Cabana Garofita Pietrei Craiului. Trupa mare, toti ATGR-isti, mai putin eu si Eros, credinciosul meu prieten in ale muntelui si ale fotografiei, doi pantofari profesionisti.

 

Rasarit langa Marele Grohotis

 

D.D s-a chinuit zdravan sa iasa din Bucuresti si sa taie traficul cat mai repede posibil insa abia la 8 si jumatate seara eram pe autostrada si 225 de kilometri mai tarziu, la miezul noptii, ajungeam la cabana. Ne-am grabit sa prindem 2 ore de somn inainte de a pleca in traseu si am renuntat la cort in favoarea lui D.D care a devenit apartament de lux, mai stil garsoniera ce-i drept.

 

Micul Grohotis

 

La 4 fara un sfert dimineata eram deja in traseu spre Saua Funduri inaintand vitejeste in bezna sub lumina frontalelor si sperand la un rasarit pe creasta. Am sperat degeaba pentru ca lumina ne-a prins cand eram abia langa Marele Grohotis.

Saua Funduri in planul indepartat

Am servit in loc de mic dejun privelistea mirifica pe care ne-a oferit-o Iezerul si am continuat ascensiunea spre creasta. Cer senin si lumina magica. Urcam pentru prima data pe stanca si inainte de a pleca am avut impresia ca o sa fie usor si ca doar ascensiunea pe zapada prezinta dificultate.

 

Iezerul Mare

 

M-am inselat amarnic, combinata cu greutatea rucsacului, de la care mi se trage si febra musculara de la gat, ascensiunea pe stanca Craiului este la fel de grea precum cea pe zapada. Mai ales portiunea in care urci pe lant. Dar mi-a placut extrem si ma bucuram in sine pentru escalada la panou pe care am practicat-o scurt in martie. Mi-a fost de folos, la urcare. Fara rucsac (am impartit caratul rucsacului cu colegul Eros, la urcare, la coborare s-a sacrificat Mihai) am urcat pe lant ca o floare si cand am ajuns sus pe creasta deja ma credeam aroganta.

 

Urcare pe lant

 

Creasta. O, dulce creasta a Craiului. Am visat-o din ianuarie, ce-i drept imbracata in zapada, am admirat-o si divinizat-o mai aproape si in martie. Si acum eram sus. Nici acum nu imi vine sa cred ca am fost pe acolo pe sus. Ca am fost eu in stare sa traversez creasta sudica, ca m-am plimbat si catarat de buna voie pe astfel de meleaguri de vis. Nu, inca nu imi vine sa cred.

Da, da pe acolo pe sus m-am plimbat de buna voie si silita de nevoia de adrenalina

Si de la 8 dimineata am inceput sa strabatem creasta de la sus spre nord, avand ca obiectiv refugiul Grind II, unde ne planificasem sa luam pranzul si somnul de pranz. Si am inceput sa casc gura in stanga si in dreapta, sa fotografiez tot ce prindeam, sa analizez atent urmele lasate de caprele negre, sa salut indivizi pletosi care ne indicau drumul, sa ma crucesc la cat de subtire era uneori creasta si sa imi tot zic in sinea mea ca nu imi vine sa cred ca sunt pe Crai.

Individ pletos indicator de traseu

Insa ca in orice poveste in care nu ai dormit decat 4 ore in ultimele 2 zile si nu ai apucat sa hranesti cum trebuie corpul, la un moment dat, sub greutatea rucsacului si din lipsa de exercitiu fizic de pregatire, la un moment dat am obosit si a disparut, odata cu aparitia norilor de ploaie, placerea de a ma plimba pe creasta, lasand loc intrebarii impertinente – mai avem mult pana la refugiu?

 

Inca un varf si ajungem la refugiu Grind

 

Intr-un final a intervenit si ploaia. Morocanoasa si insotita de o ceata care ne-a inconjurat cu tupeu fix cand nu imi era mie lumea mai draga si imi venise randul sa duc rucsacul greu pe portiuni expuse de creasta. De aici nu am mai facut poze. Am trimis Bleaga in refugiul rucsacului si cu un ultim efort am ajuns si noi (eu, Mihai si Eros) la Grind, unde ne astepta restul grupului care deja trecuse la partea a doua – somnul de pranz. Am servit si noi partea intai, pranzul si am trecu la partea a doua insa aici au aparut probleme: Hainele ne erau unde, sacii de dormit le lasasem in apartament si desi ne-am invelit in folii de supravietuire frigul ne-a intrat in oase fara jena. Ne-a salvat N, care mi-a dat din caldura corpului sau pe care am dat-o si eu mai departe. O senzatie aparte de supravietuire, despre care citisem in carti doar, sa stai in bratele unui strain si sa primesti caldura. Si sa o dai mai departe ca sa salvezi si tu la randul tau. Prea frumos pentru cuvinte.

Nu stiu cum rezista refugiul Grind acolo sus pe creasta insa eu una aveam impresia la fiecare rafala ca ne luam zborul. Si nici nu am mai stat prea mult sa imi fac impresii si dupa o ora si ceva de tihna ne-am echipat la loc pentru coborarea pe La Lanturi. Coborat e mult spus. Coborarea pe lant se face oblic, mie nu prea mi-a iesit nici macar drept. Ploua marunt in continuare, ceata nu s-a sinchisit sa ne paraseasca si a tinut musai sa ne inconjoare si mai mult si semnele de marcaj erau destul de greu de gasit. Am coborat in echipe, si la un moment dat dupa ce am pierdut marcajul si am orbecait vreo jumatate de ora ne-am regrupat cu totii. Si am inceput sa coboram. Pana aici totul a fost pentru mine o placere si o aventura, in pofida faptului ca eram unda leoarca si uneori ma lua serios frigul. Adrenalina bat-o vina.

Coboram pe portiuni cu piatra si portiuni cu zapada, traversari laterale si zone in care manuiam si eu in legea mea dragul meu nou piolet. La cum ma descurcam deja ma mandream cu mine. Pana cand s-a hotarat el Craiul (abia la coborare am inteles eu de ce i se spune Craiul, maretia il justifica) sa imi reteze din aroganta si sa imi demonstreze ca doar pentru ca am urcat pe munte aproape in fiecare weekend in ultimele 2 luni, pe zapada, nu inseamna ca sunt zeita si ma descurc de minune si l-am invins. Si intr-una din coborarile pe ravenele din zona La Lanturi, cand sa infing si eu pioletul si al doilea calcai in zapada, am alunecat si … am luat-o la vale. Pe o ravena a la Crai. O ravena pe care nici D.D nu o poare urca.

In primele miimi de secunde am incercat sa ma prind cu pioletul care mi-a scapat si mi-a intors corpul cu capul in vale. In urmatoarele miimi de secunda am dat cu capul de o piatra si in caderea mea libera mi-am zis deja ca asta e, voi muri. Apoi am prins viteza si am pierdut complet controlul si posibilitatea de a ma agata de ceva. Deja imi pierdusem speranta si creierul meu se pregatea sa ma abandoneze. Incredibil cum in astfel de situatii poti foarte usor renunta la dreptul de a trai. Greu de descris cam ce iti trece prin minte in momentele acelea. Si m-am lasat purtata la vale pe ravena pana cand am ajuns intr-o portiune cu piatra unde nu stiu prin ce minune am reusit sa ma opresc sprijinindu-ma in mana dreapta care de fapt era sub mine. In primele miimi de secunda nu mi-a venit sa cred ca m-am oprit, apoi nu mi-a venit sa cred ca nu o iau din nou la vale si intr-un final de secunda m-am gandit si eu sa strig ca sunt bine. In cateva secunde Mihai si Fane (le multumesc din suflet pentru salvare) erau langa mine. Cum naiba au alergat baietii astia pe ravena aia pe care eu mai mi-am dat duhul, nu stiu.

Dar am supravietuit, culmea m-am oprit si langa o cruce. Asta da semn divin. Gata Craiule nu mai sunt aroganta! Cica as fi luat-o la vale pe o portiune similara cu … asta …

In primele 10 minute eram vesela si recunoscatoare, uitasem de hainele ude, frig si totul era roz. Pana am ajuns la urmatoarea ravena cu zapada. De aici si pana jos m-a insotit o cireada de morcovi. Nu m-am mai putut concentra deloc, ma tineam de piolet ca de ultima speranta si dupa ce am mai alunecat usor de 2 ori am ajuns si pana la refuz de panica. Dar intr-un final si multumita ajutorului ATGR-istilor am reusit sa ajung si jos la baza padurii. Nu a vazut demult corpul meu asa efort fizic. Daca ma asezam jos cateva secunde imi era aproape imposibil sa ma mai ridic si sa mai continui. In bocancii mei era deja loc de joaca pentru moluste. Abia cand am intrat in padure mi-am recapatat energia. Si Craiul mi-a aruncat o ultima privire suparata.

 

O ultima privire suparata

 

Am dormit vreo 10 ore, si inainte si dupa somn mi-am jurat ca nu mai calc pe munte si mai ales pe Crai. Si azi e luni si vreau inapoi. Dar e prima mea experienta de acest fel si poate si de aceea exagerez cu tupeu. Dar vai de oasele mele si vai de muschii mei ce febra musculara ma inconjoara.

 

Traseu via @Mihai

 

Duminica, in drum spre casa, pe valea Dambovitei am zarit niste scari, si am vrut sa vedem unde duc si asa din greseala am nimerit intr-o minunatie de pestera, a Ursilor se pare, unde am avut norocul chior de a vedea si eu pentru prima oara un liliac. Si chiar si o mini colonie. Si chiar si de foarte aproape.

Am mai vizitat si Pestera Dambovicioarei, insa mi-a parut prea comerciala desi ghizii copii erau mai mult decat adorabili mai ales in dorinta lor de a ajunge mare cat mai repede pentru a deveni speolog. Si chiar daca in portiunea inchisa publicului s-au descoperit fosile de urs mai batran ca noi cu vreo 15.000 de ani. Si intr-un final ne-am intors  fiecare la casa lui si … am spus ca vreau inapoi? Am spus.

 

 

FacebookTwitterYoutubeShare on Google+

Contul tau

Autentificare membru:

Evenimente

Niciun eveniment viitor!

Newsletter

Introdu numele, adresa ta de e-mail si selecteaza una sau mai multe grupe pentru a fi tinut la curent cu ultimele noutati!
captcha 

Built with HTML5 and CSS3 Copyright © 2013 Asociata Turistica Ghizii Romaniei