Jurnal Stapanii Crestelor

Jurnal Stapanii Crestelor

Jurnal - Stapanii Crestelor

“Amintirea este singurul paradis de unde nimeni nu ne poate alunga” (Jean Paul)

 

Ziua I

Ziua intai pentru echipa “Stapanii Crestelor” a inceput cu adevarat luni noaptea pe la ora 1 cand a ajuns la Padina si ultimul membru al echipei. Astfel prima zi a fost diferita pentru fiecare in parte. Daca unii au reusit sa ajunga la ora 7 dimineata la locul de intalnire si sa se strecoare claie peste gramada alaturi de toate bagajele in masinile disponibile si apoi sa plece la drum mai devreme spre Cabana Diana, altii care au venit mai de departe s-au urnit la drum mai tarziu in functie de posibilitati.

Prima tura de cursanti a ajuns la Padina in jurul pranzului. Dupa ce au descarcat toata mancarea, echipamentele si rucsacii din masini si-au luat camerele in primire. Dupa putin timp instructorii au stabilit echipele. Au fost alese 5 echipe. Echipa Steaua Calatorului a nimerit de serviciu la bucatarie, iar noi ceilalti am incercat sa-i ajutam la curatenia din sala de mese. Fiecare echipa avea de realizat un steag si sa-si aleaga un nume care sa o reprezinte.

Dupa mai multe nume nepotrivite si schite esuate am ajuns de comun acord la varianta finala, si cea mai potrivita credem noi, adica Stapanii Crestelor. Motto-ul nostru a fost: “Mereu acolo unde doar tacerea vorbeste”. Echipa avea 6 membrii, patru fete si doi baieti. Toti ne-am adus contributia la aceasta prima sarcina. Incantati de ceea ce am realizat, am plecat la somn. Ne astepta o saptamana grea. Doar un membru a sosit in cantonament dupa miezul noptii si a ajuns mai tarziu la somn.

 

Ziua II

 

In ziua a doua am fost destul de matinali. Ne-am trezit in jur de ora 7:30 pentru a fi gata de inviorare la 8:15. Am luat micul dejun si apoi ne-a luat in primire GMK. Aveam program de noduri.

A fost o atmosfera destinsa. Chiar daca ne chinuiam, de cele mai multe ori nu ne iesea nodul corect. Ba mai trebuia „dat peste cap”, ba mai trebuia aranjat, dar cu multa perseverenta si dorinta de a invata am reusit intr-un final sa dam o forma cordelinei. Am mai recapitulat si notiunile mai importante despre corzi.

A urmat apoi orientarea, unde instructorii ne-au pregatit doua trasee.Am fost impartiti in echipe de cate 2. Am fost destul de rapizi, obtinand timpi buni, doar o echipa a intampinat ceva probleme cu finish-ul. Dar per total ne-am descurcat, tinand cont ca in goana nebuna dupa muti ne scufundam prin zapada, aproape ca inotam in unele portiuni. Nu era chiar o orientare clasica, era una cu obstacole.

Apoi a urmat proba de prim ajutor unde GMK ne astepta pentru a ne testa cunostiintele. Am avut de a face cu un caz ipotetic in care o victima era cazuta langa o cladire. Am avut ceva de furca pana sa rezolvam cazul, dar cu putin ajutor din partea lui GMK am reusit sa ajungem la raspunsurile corecte. La aceasta proba am participat alaturi de Coltii Morarului si a fost destul de distractiv. Desi am luat-o ca pe o joaca, am invatat foarte multe lucruri utile.

Spre seara am plecat spre Pestera Ialomicioarei. A fost o adevarata provocare. Am mers doar la lumina frontalelor si am ajuns si in zone nevizitabile in mod normal. Am fost asigurati cu franghii, ne-am mozolit de noroi ca niste porcusori, am trecut prin locuri destul de stramte, am admirat oasele de urs reconstituite de Vampy, am luat si cate o piatra data de Fane sa o avem amintire, deci intr-un cuvant a fost o experienta unica pentru multi dintre noi.

In seara asta noi eram la bucatarie. Trebuia sa plecam cu Vampy inainte, dar am mai vizitat inainte putin din pestera ajungand aproape de Fundul Pesterii.

Apoi am plecat cu pasi grabiti spre cabana sa pregatim cina. A fost obositor dar palpitant. Am facut friptura la gratar, am facut si piureul, am taiat si castravetii, toate bune si frumoase pana la punera portiilor. Mai aveam noi cate ceva experienta in arta culinara, dar niciunul din noi nu mai fusese pus in situatia de a gati pentru atat de multe persoane. Dupa cateva rectificari ale cantitatilor am reusit sa servim in sfarsit cina. Era in jur de ora 23. Toata lumea era flamanda si a mancat cu pofta.

Dupa masa Vampy ne-a povestit din legendele pesterii si cateva patanii incat se cam zburlise pielea pe noi. Probabil daca ne povestea inainte de a pleca la drum, ghizii s-ar fi trezit cam singuri la intrarea in pestera, nu stiu cati dintre noi mai aveau curaj sa si intre.

Noi a trebuit sa spunem pas somnului pentru inca o vreme. Trebuia sa ne terminam treaba la bucatarie, sa spalam vasele, sa pregatim ce se mai putea pentru a doua zi dimineata. Am facut pachetele pentru ca a doua zi era programata drumetia la Varful Omu. Am ajuns si noi pe la ora 3 la somn. Fane nu s-a lasat insa doborat de somn si a asteptat ca noi sa plecam de la bucatarie in speranta ca am lasat steagul ratacit pe undeva pe acolo. S-a inselat, chiar daca eram foarte obositi nu ne-am dezlipit de steag. L-am luat si pe el la somn cu noi.

 

Ziua III

 

Ne-am trezit la 8 pentru ca eram de serviciu la bucatarie, restul mai aveau vreo 2 ore de somn in plus. Am sarit peste trezirea data de Soe si peste inviorare si ne-am apucat de trebaluit prin bucatarie. Cand credeam ca suntem aproape gata, s-a schimbat meniul deoarece s-a modificat activitatea din ziua respectiva. Nu mai urcam la Varful Omu, vom face alpinism pentru ca e soare si vreme frumoasa.

Ca sa fie mai repede gata micul dejun ne-a sarit in ajutor Fane. Ne-a ajutat sa facem ouale ochiuri. Cu putina intarziere am pregatit si micul dejun. Ceaiul ne-a dat un pic de bataie de cap pt ca nu a fost suficient, desi am facut o oala imensa plina. A trebuit sa mai facem o portie suplimentara. Macar ne mintim si noi frumos ca a fost foarte bun si ca de-aia am ramas fara.

Dupa ce am strans masa si am mai aranjat un pic toate cele, am plecat spre Stanca Prostului pentru a face escalada. Acolo pana sa fie pregatite cele doua trasee am recapitulat nodurile invatate de la GMK. Unii au avut mai multa tragere de inima sa exerseze, altii mai putina.

Echipa noastra a intrat prima la escalada deoarece bucataria ne simtea lipsa. Au fost 2 trasee, unul mai dificil si altul mai usor. Doar doi membrii le-au urcat pe amble, restul s-au impotmolit la diverse nivele. Dupa ce ne-am catarat toti, ne-am intors alaturi de Ioana la cabana. Acolo ne-am apucat de pregatit pranzul. Fetele au curatat si au taiat legumele, baietii au avut grija de foc si de ce mai trebuia facut. Dupa ce le-am pus pe toate la fiert cu ajutorul indicatiilor pretioase ale Ioanei am plecat iar sper Stanca Prostului. De data asta ne astepta tiroliana la care muncisera nu doar instructorii, ci si cativa cursanti.

Am ajuns la locul cu pricina si am avut parte de una dintre cele mai frumoase tiroliane pe care le-am incercat pe parcursul scolii de initiere in turism montan.

Dupa ce am coborat cu picioare pe pamant si ne-am regrupat am plecat spre cabana pentru ca ne astepta mancarea pe foc, langa care ramasese Ioana. Trebuie sa recunoastem ca fara ea si fara ajutorul celorlalti instructori probabil nu ne-am fi descurcat la fel de bine.

A mai trecut ceva timp pana au ajuns toti si am reusit sa ne punem la masa. Dupa masa am avut parte de un moment mai delicat. Instructorii ne-au tinut o binemeritata morala pentru ca desi era deja a treia zi noi nu invatasem mai nimic din ceea ce trebuia. Spiritul de echipa lipsea cu desavarsire, unitatea grupului s-a dus pe apa sambetei…am pierdut chiar esenta acestui cantonament pentru ca el nu trebuia sa insemne doar exercitiu fizic, ci mai ales exercitiu de a deveni un grup cat mai compact si mai unit.

Dupa acest episod mai putin placut noi ne-am retras in bucatarie pentru a ne duce sarcinile la bun sfarsit. A intrat in scena si echipa K1 care urma dupa noi la bucatarie. La cina am avut compot. Vampy ne-a mai cantat cate ceva la foc si apoi am cazut prizonieri somnului.

 

Ziua IV “Vointa inimii da aripi picioarelor”

 

Ne-am trezit pe la 7:30 pentru ca urma o zi lunga, am efectuat binecunoscuta inviorare si apoi am luat micul dejun. Am plecat in jur de ora 9:30 spre Varful Omu, dar dupa ce am pus din nou la incercare rabdarea ghizilor. Iar ne-am miscat ca „niste melci adormiti”, citandu-l pe GMK. Pe langa instructori ne-au insotit si doi caini superbi, care nu ne-au parasit tot traseul.

A fost un traseu destul de dificil, dar cu privelisti minunate atunci cand ceata avea mila de noi si ne mai permitea sa si vedem ce minunatii ascunde. Primul hop a fost inainte de Cimitirul Elefantilor deoarece am trecut prin prima zona de avalansa. Desi nu a fost foarte periculoasa a fost un bun exercitiu pentru ce ne astepta mai tarziu.

Pana sa ajungem la Babele, ne-a ajuns din urma un salvamontist care a ramas alaturi de noi pana la cabana.

Am ajuns la Cabana Babele tare obositi. Acolo pe langa sa admiram peisajul si sa-l imortalizam in poze, am si poposit sa luam pranzul si sa schimbam tricourile ude. Si asa a mai trecut o ora.

De la Babele traseul a fost mai greu datorita schimbarii vremii. S-a lasat o ceata atat de densa ca uneori nu mai reuseam sa vedem tot monomul, ci doar 2-3 persoane de langa noi. S-a mai ridicat ceata in cele din urma, dar au mai urmat vreo 4 zone de avalansa. La cea de-a treia a fost nevoie sa fim asigurati de catre instructori cu o cordelina. Riscul a fost unul destul de mare, desi noi nu am constientizat asta pe moment. Doar instructorii au ramas cu picioarele pe pamant si s-au straduit sa faca tot ceea ce era posibil pentru ca noi sa traversam teferi zonele periculoase. Trebuie sa recunosc ca am avut si noroc.

Pe parcursul zonelor de avalansa iar am facut tampenii, desi nu trebuia sa vorbim pentru a nu provoca eventuale caderi ale blocurilor de zapada, uneori am facut-o in mod inconstient poate. Era inca nu am ajuns la maturitatea necesara urcarilor pe munte.

Nu am ajuns la Varful Omu deoarece conditiile meteo nu ne-au permis, era un efort mult prea mare, se lasa si seara, instructorii au vrut sa fim precauti. Am ajuns insa in apropiere, de unde am putut sa facem si poze.

Am ajuns seara rupti de oboseala la cabana dupa 12-13 ore de drumetie, in ultimele 2 cred ca ne miscam mai mult din inertie, ca niste roboti, nu mai eram capabili sa constientizam miscarile.

La cabana ajunsesera doi invitati, Alex si Titus, care se pricep foarte bine la catarat. Am servit cina impreuna cu ei, dupa care cei doi ne-au oferit o cantare la focul semineului din sala de mese.

Fane a intampinat ceva probleme cu focul pentru mamaliga pentru ca erau lemnele ude, dar cu multa perseverenta a reusit sa pregateasca si mamaliguta cu branza si smantana pentru cei care au stiut a astepte.

A fost o zi plina, de aceea membrii echipei s-au lasat prada somnului la ore diferite.

 

Ziua V

 

Ne-am trezit ceva mai tarziu, pe la 9:15. Am iesit la aer curat sa ne alungam somnul efectuand exercitiile de la inviorare. Am luat micul dejun pe la 10 si apoi am pornit spre Stanca prostului sa mai exersam escalada.

De data asta i-am avut alaturi pe cei doi invitati care ne-au tinut cateva lectii despre echipamentul necesar si despre tehnica de escaladat. Intai ne-au explicat si apoi ne-au aratat practic. A urmat randul nostru sa exersam. A fost greu, dar frumos. Prinde bine sa fie cineva acolo sa-ti spuna unde si ce gresesti.

Cred ca fiecare a progresat fata de nivelul anterior. Am invatat ca a te catara e ca „mersul pe strada”. Chiar daca nu am reusit sa executam miscarile corect de fiecare data, macar am constientizat din greseli. Nimic nu e imposibil daca iti doresti cu adevarat si ai ambitie. Multi dintre noi cu 2 zile inainte nu ajunsesesra sa urce decat pana la jumatate, sau chiar mai putin. Acum majoritatea dintre noi ne-am autodepasit performanta anterioara.

Dupa exersarea catarari a urmat la rand prinderea in rapel. Am exersat si acolo pana am prins cat de cat ideea si apoi spre seara ne-am intors la cabana.

In timpul cinei instructorii erau putin agitati. Toti banuiam ca pun ceva la cale, urma exercitiul de supravietuire.

Cand s-a dat alarma noi eram deja pregatiti, dar cu toate astea ne-am miscat incet. Asa ca instructorii ne-au intors in camere si au repetat alarma.

Si am ajuns si la momentul mult asteptat. Alarma a fost pe bune de data asta si chiar am plecat sa experimentam dormitul in zapada. Toata lumea este obosita, dar in acelasi timp entuziasta. Urma o experienta unica cu o paleta foarte larga de sentimente, de la curiozitate si nerabdare pana la teama si indoiala.

Dupa ce au trecut si ultimele momente de organizare si de indicatii oferite de instructori s-a pornit monomul. Fiecare cu rucsacul plin in spate si cu frontala la datorie s-a urnit catre destinatia necunoscuta prin tenebrele adanci ale noptii. Prin apa, namol si zapada monomul inainta cu greu.

Am ajuns destul de repede la locul ales de instructori. Era pe maul drept al Ialomicioarei. Era destul de aproape de cabana, mai trecusem pe langa el in decursul cantonamentului de nenumarate ori, dar niciunul nu i-a acordat atentia cuvenita.

Dupa ce am primit indicatii pretioase, am inceput goana dupa alegerea unui loc cat mai bun. Am gasit locul potrivit langa un brad ce parea pus acolo tocmai sa ne strajuiasca noua culcusul improvizat pe care urma sa-l contruim cu manutele noastre.

Am primit avizul din partea instructorilor si ne-am apucat de treaba. Ceea ce parea o joaca de copii, s-a transformat intr-o munca strasnica. Am incercat sa ne punem ideile in practica, dar au esuat una cate una...si ne-am trezit la un moment dat ca purtam o lupta haotica cu stratul imens de zapada. Pana si uneltele improvizate au cedat; castroanele s-au facut franjuri,cana era prea mica, oala mai mult ne incurca. O parte din manusi s-au udat, frigul devenea si el din ce in ce mai aprig, bocancii incepeau sa ia din ce in ce mai multa apa, ajungand adevarate piscine in ei. Dar cu multa ambitie si hotarare am inceput sa luptam cu valul de nea.

Chiar daca adapostul nostru parea cel mai putin gata, nu ne-am dat batuti. Am continuat razboiul cu zapada, dar mai ales cu noi. Am inceput sa sapam cu mainile goale chiar daca nu ne mai simteam degetele, am batut cu picioatele in disperare sa tasam cat mai repede, am folosit si bete si pana la urma a inceput sa se contureze ceva.

Toata munca asta in echipa ne-a legat, ne-a facut sa simtim ca nu putem reusi unul fara altul, ca trebuie sa fim uniti sa terminam cat mai repede, de fapt ne-a invatat sa fim cu adevarat o echipa. Desi erau nervi, oboseala, uneori chiar si lacrimi de durere, nu am incetat sa speram, sa glumim, sa incercam sa supravietuim cu zambetul pe buze.

Cat timp unii din noi finisau ultimele particele, altii au adus cetina de brad pentru a ne izola adapostul si bete pe care sa le folosim drept stalpi. Am asezat un strat de cetina pe jos, am „tesut” cordelina pe stalpi si apoi am asezat folia. Deasupra de tot a urmat inca un strat de cetina.

Bucuria si-a facut instantaneu aparitia. Eram mandrii ca reusisem sa cladim acel ceva si ca rezista, ca nu am muncit in zadar cele 4 ore.

Apoi am inceput sa mancam cu mare pofta supa si piureul instant, care dupa atat efort depus pareau delicioase. In fata adapostului coechipierul nostru a reusit sa faca primul foc din tabara improvizata si mai toti cei treji s-au strans sa se bucure de caldura emanata de el. Ne-am luat cu vorba, am incercat sa scapam de frigul din oase si sa ne mai dezmortim cu cate un carnacior prajit pe bat in focul cu pricina.

Aproape toata lumea s-a dus la culcare, doar trei persoane au facut noapte alba. Au vrut sa se bucure de minunatia serii, sa contempleze adaposturile in loc sa doarma, si de ce nu sa semnaleze eventuale vizite nepoftite ale ursilor de prin zona.

 

Ziua VI

 

S-a trezit mai intai echipa care era de serviciu la bucatarie. Au iesit din adapost si au plecat spre cabana sa pregateasca micul dejun. Apoi s-au trezit si ceilalti. Am inceput sa ne strangem lucrurile si apoi am facut cateva poze la adaposturile improvizate. A trebuit sa le faramam, am strans folia si cordelina, dar si cetina de brad pe care am luat-o cu noi la cabana.

Ajunsi la cabana am luat micul dejun si apoi dupa o mica pauza, cat sa ni se aseze mancarea, am luat parte la 3 teste teoretice, doua de cultura montana si unul de prim ajutor.Ne-am descurcat foarte bine la teste, am luat printre cele mai mari punctaje. La testul de prim ajutor a fost foarte comic cand ne-a gasit GMK lumanarea pusa in trusa de prim ajutor. Eram singura echipa care era pregatita si pentru situatii mai putin placute.

Apoi am participat la o actiune de acologizare in apropierea cabanei. Era o groapa de gunoi in mijlocul padurii pe care am incercat in zadar sa o curatim. Am strans gunoaie pana ni s-au terminat sacii. La sfarsit parca nici nu trecusem pe acolo. Nu se vedea mai deloc efortul nostru care era mic in comparatie cu maldarul de gunoaie. Partea proasta este ca si gunoiul pe care noi il stransesem la cabana tot in groapa aia de gunoi ajunsese.

Dupa aceasta ecologizare am mai stat putin si am luat pranzul. Mai pe seara ne astepta orientarea pregatita de Teo si de Fane. Era orientare de tip stea. Era prima data cand luam parte la o astfel de orientare. A fost foarte obositor deoarece locl ales era in panta, aveam de urcat pana la muti, dar era si destula gheata pe care ne duceam ca saniile daca nu eram atenti. Am terminat intregi si aceasta proba si ne-am intors la cabana.

Am luat parte la o cantare langa gratar, dar nu am putut sa ne bucuram prea mult reuniunea in aer liber pentru ca vremea ne-a pus gand rau si am fost nevoiti sa ne intoarcem in sala de mese sa continum acolo.

Pe la 12 am luat cina si apoi am avut parte de cateva momente emotionante. Ne-am strans toate echipele laolalta pentru a demonstra ca am invatat ceva din cantonament, am unit toate steagurile pentru a sugera unitatea grupului, dar si legatura care s-a format intre noi. Cei din club ne-au cantat melodii care ne-au atins sufletele, iar unii dintre noi, mai slabi de inger s-au lasat prada lacrimilor ce se instalasera fara drept de apel. Desi orice sfarsit e un nou inceput, sfarsitul ramane sfarsit.Una dintre etapele cele mai frumoase ale vietii noastre se incheiase.

Am ramas la focul semineului sa continuam cantarea. Pana la urma rand pe rand am cedat somnului.

 

Ziua VII

 

Ziua a saptea a fost singura zi din cantonament fara inviorare, spre surprinderea unora dintre noi. Afara era totul alb, ninsese peste noapte.

Dupa micul dejun a urmat o mica ceremonie de final emotionanta. Am lasat steagurile ca amintire instructorilor si apoi ne-am dus sa ne strangem bagajele. Din pacate trebuia sa ne intoarcem, doar sapte zile aveam bilet de voie la munte...

Echipele s-au imbarcat in masini diferite in functie de locurile libere, in unele mai putini, in altele pana la refuz.

Cu chiu cu vai am pus bagajele in masini si ne-am urnit la drum. Aproape fiecare masina avea cate o statie prin care sa comunice soferii, dar nu numai. A fost foarte distractiv sa mergem in coloana organizata, sa facem glume. Aproape ca nu ne-am dat seama cand am ajuns in Bucuresti.